Ierburi magice: mirajul plantelor vrăjite

Fascinația magiei, dublată de o teamă instictivă, a însoțit umanitatea dintotdeauna. Mereu a existat un vraci sau un șaman al tribului, satului sau poporului, care, în mod inexplicabil pentru ceilalți, cunoștea puterile ierburilor și se folosea de ele cu diferite scopuri. Românii nu fac excepție: credințe și superstiții despre diverse plante traversează toată istoria noastră, până în prezent.

La un moment dat, în fiecare dintre noi zace un Harry Potter. Nu chiar unul care să lupte cu un vrăjitor nenumit și o întreagă armată a întunericului, dar măcar unul care să știe cum să fiarbă o poțiune magică și să spună un descântec. Că am împletit o coroniță din sânziene și am aruncat-o pe acoperișul casei ori că am căutat îndârjit, până ne-au durut ochii, după legendara iarbă a fiarelor, tot am avut, într-un fel sau altul, visuri de vrăjitor. Înfruntarea binelui și răului, lait-motivul întregii noastre existențe, este mereu însoțită de dorința de a avea puteri fantastice și de a putea înclina balanța printr-un mic act de magie. Nu e nicio mirare că poveștile cu vrăjitori, legendele cu vraci ori șamani și, în general, orice scenariu care presupune magie, au un succes de public fără egal, în orice colț al planetei. Fiecare popor își are tainele și ritualurile sale, fiecare popor acordă, într-un fel sau altul, importanță magiei. Chiar și după vânătoarea de vrăjitoare din Europa Evului Mediu, legendele și superstițiile au rămas, concentrate mai ales în zonele de sud și răsărit ale continentului. Alături de știința magică, dacă acceptăm să credem. Și dacă nu acceptăm să credem, cel puțin mirajul tot rămâne puternic. Așa că românii nu dezmint apartenența (geografică, istorică, spirituală) la un spațiu în care puterea plantelor, leacurile naturii, descântecele și farmecele au jucat un rol puternic.

Sticluțe cu poțiuni 

Iarba fiarelor, deschizătoarea de comori ferecate

În aproape orice ritual este vorba și despre o plantă, dacă nu chiar de mai multe. Puterea naturii este esențială, nimic nu funcționează altfel. Până și succesul de box-office ”Avatar” arată, în fond, același lucru: legătura cu natura este cea care face lucrurile să se întâmple, elementele din natură vin în ajutorul ființelor și, dacă ritualul este îndeplinit corect, scopul poate fi atins. Biologia și chimia ne spun că în fiecare plantă există substanțe care au sau pot avea variate efecte asupra organismului uman – de aici și varietatea de tratamente bazate pe plante sau de ceaiuri. Dar de aici și până la a rosti niște cuvinte uneori fără noimă deasupra unei fierturi de plante, iar efectele să fie asupra unei alte persoane sau asupra unei situații, calea e ceva mai lungă și mai complicată. Tărâmul ia conturul magic, lasă la graniță chimia și îmbracă haina tainelor transmise din generație în generație. În el găsim plante aproape banale, pe care le aruncăm în oala cu mâncare sau abia le mai recunoaștem pe câmp (orele de botanică au rămas demult departe), dar despre care credințele vechi spun că au proprietăți la care nici nu visăm. Mulți autori, români ori străini, au cules în cărți îndelung documentate sau în tratate aceste legende și credințe, particulare fiecărui popor. Internetul s-a îmbogățit și el cu site-uri dedicate ierburilor magice, fie ele vrăjitorești sau doar halucinogene (paranormal.ro, floarea-vietii.ro etc.). Așa că dorința aceea nespusă, de a fi vrăjitor pentru puțin, poate fi măcar pusă la încercare.

Despre arici se spune că ar ști unde și cum să găsească iarba fiarelor

În poveștile cu feți-frumoși pe care le-am auzit de mici, eroul ba mănâncă salata ursului ca să capete puteri, ba primește iarba fiarelor, ca să deschidă orice lacăt sau încuietoare și să își salveze, desigur, în final, frumoasa inimii. Dezvăluirile și indicațiile vin, în povești, întotdeauna de la o vrăjitoare (sub o formă sau alta), iar natura, așa cum spuneam, ajută la îndeplinirea unui scop. Ce era atât de special la iarba fiarelor încât să apară în aproape fiecare poveste? Credința veche spune că, pe lângă deschiderea oricărei încuietori, mai avea puterea de a-l face pe cel care o ținea sub limbă invincibil în fața cuțitului, sabiei (sau glonțului, când poveștile s-au transformat în războaie reale). Bătrânii satelor zic că, dintre viețuitoarele pământului, ariciul și ciocănitoarea pot găsi această plantă. Legenda ei e cunoscută și în alte țări europene (Franța, Germania, Italia), precum și în Orientul Mijlociu. Dacă o cauți, o poți găsi numai când înflorește, adică în noaptea de Sânziene, pentru că atunci strălucește. Altfel, nu poți da de ea decât dacă, din întâmplare, îți rupe coasa ori plugul sau potcoava calului din picior. Tot legenda susține că această iarbă miraculoasă, numită și iarba hoților (din motive lesne de înțeles), nu crește decât acolo unde moare un drac lovit de trăznet. Dar cum în relațiile dintre pământeni și draci o astfel de informație nu e tocmai ușor de obținut, oamenii au inventat alte metode să găsească faimoasa iarbă: francezii au pus zăbrele scorburilor de ciocănitoare, iar la noi se închideau puii de arici în cuști, în speranța că mamele lor vor veni cu iarba fiarelor să își salveze odraslele.

Foto: Mătrăguna, cu rădăcina mereu asemuită unei arătări oarecum umanoide (inclusiv în filme)

Să nu dormi la umbră de soc și atenție la otrava de mătrăgună

O altă plantă cu puteri magice este iarba șarpelui – feriga, și aceasta înflorind tot în noaptea de Sânziene. Însă floarea ei nu poate fi zărită decât de ”cel chemat de puterea vrăjitorească” (adică cei de sânge pur, dacă tot am amintit de Harry Potter). O condiție a culegerii acestei flori speciale este deschiderea cerurilor din noaptea de Sânziene (o sărbătoare de altfel extrem de importantă pentru întreaga filosofie a plantelor de leac) și suportarea unor șicane din partea ielelor, precum și să nu adormiți în timp ce așteptați înflorirea. Legenda spune că floarea de iarba șarpelui aduce bogăție celui care a reușit să o culeagă, iar celui care o înghite îi aduce posibilitatea de a vedea viitorul său și al altora, prin simpla atingere. Angelica este o altă plantă magică, faima sa fiind de ”elixir al vieții”. Se pare că rădăcina de angelică preparată în alcool pur (sau țuică) și băută dimineața pe stomacul gol sau mestecată zilnic câte puțin aduce și păstrează tinerețea și puterea veșnice. Legenda este cunoscută în mai toate zonele României (la țară), dar de cele mai multe ori oamenii nu se mai obosesc să caute și angelica (ori au uitat că era un ingredient esențial), preferând doar țuica goală, tot dimineața, tot pe stomacul gol. Și socul este cu totul altceva decât știm noi, spun bătrânii. E bun și în socată sau ceai, desigur, dar se pare că la umbra lui stă necuratul, păzind comori îngropate, iar a călca pe acel loc fără a șopti un descântec este periculos. Așa că avertismentul este ca niciodată să nu faceți foc cu lemn de soc și să nu îl scoateți din pământ cu rădăcină. Plus, foarte important, să nu vă puneți să trageți un pui de somn sub soc: sunteți la cheremul duhurilor rele, care vă pot aranja o călătorie direct la spitalul de nebuni. Florea de soc, în schimb, are întrebuințări clare în medicina populară: în tuse, emfizem pulmonar (ca infuzie), la vărsatul de vânt sau în amigdalită.

Busuiocul, planta cu mai multe legende pentru originea puterilor sale magice

Să nu uităm de mătrăgună, o plantă atât de utilizată și cunoscută în magia tradițională, dar și în medicina populară. Regulile sunt stricte și în cazul ei: se culege numai descântată, musai înainte de Rusalii, pe lună plină, niciodată cu mâna stângă, nu se taie cu fier, ci se sapă și se smulge din pământ, iar înainte de culegere se varsă pe ea un pahar de vin roșu. Despre mătrăgună se spune că vede viitorul, așa că este important să fie tratată cum trebuie, ca să nu acționeze potrivnic scopului pentru care este culeasă. Proprietățile mătrăgunei sunt halucinogene, substanțele sale acționând asupra sistemului nervos. Se folosea pentru tratarea umflăturilor, pentru tuse sau contra reumatismului, precum și în afecțiuni de lungă durată (unde se pare că dădea o anumită stare de nebunie, urmată de vindecarea totală). Totodată, este și otravă (granița dintre medicină și crimă depinde de modul de preparare). O soră mai mică a mătrăgunei (mătrăguna mică sau mutulica) are și ea reputația de a alunga problemele din viitor, de a prevesti durata vieții, boli grave sau moartea. Nu poate fi culeasă decât de femei bătrâne sau copii, cu precauții speciale (daruri aduse, tămâie aprinsă înainte de culegere). Îndrăgitul busuioc, cultivat în grădină, folosit ca mirodenie în bucătărie, mai este cunoscut și ca iarba dragostei. Merge în toate farmecele de dragoste, în băița copiilor mici (ca să aducă noroc la iubit) și este utilizat și de Biserică, în legătura de sfințire (a unei cruci sau a unei căsătorii). Se consideră că aduce mult noroc. Interesant este că la alte popoare, spre exemplu la polonezi, are altă menire – de a învia duhurile rele, fiind, prin urmare, demonizat. La noi, în schimb, este aproape indispensabil descântecelor. O legendă spune că planta s-a născut dintr-o iubire neîmplinită și a luat numele feciorului care a hrănit-o cu lacrimile sale (Busuioc). Altă legendă afirmă că originea plantei este divină, ea ivindu-se din lacrimile Maicii Domnului. Cu scop medicinal, busuiocul este folosit pentru tăieturi și bube, la inflamarea ganglionului limfatic, contra tusei și guturaiului, pentru arderea negilor, împotriva durerilor de cap sau ca și somnifer (o cană de ceai seara).

Foto: Sânziene pe câmp 

Puterile plantelor sunt la apogeu în ”noaptea dintre lumi”

Sânzienele (cunoscute și ca drăgaice) nu mai au nevoie de prezentare. Am auzit de mici despre puterile lor magice, despre culesul lor în ”noaptea dintre lumi”, adica 24 iunie, neapărat de către o mână de fată cu capul acoperit de o basma. Până și roua de pe aceste flori are efecte miraculoase: dacă se bea pe inima goală ori ne spălăm cu ea pe față, se spune că dezleagă orice farmec ar fi fost făcut pe persoana care o bea. Cununița de sânziene aruncată pe acoperiș vestește căsătoria sau necăsătoria în anul care urmează (în special de tinerele de la țară era folosit acest obicei, încă se mai păstrează), iar anumite practici care implică planta se spune că arată viitorul. Nici animalele nu sunt imune nopții de Sânziene: se spune că atunci se strâng și stau la sfat, iar cine stă ascuns și le dibuiește, le poate înțelege graiul, numai și numai în această noapte magică de Sânziene. Românii consideră că toate ierburile de leac, pentru a fi într-adevăr eficiente, trebuie culese acum, în această noapte. Credința populară spune că ielele (rusaliile) stăpânesc plantele și în noaptea de Sânziene, când coboară pe pământ, puterea acestora este maximă. Tot în tradiția românească, ziua de 1 august este și ea specială pentru recoltarea plantelor, femeile de la țară mergând cu ele la biserică pentru a le sfinți. În perioada Rusaliilor, însă, nimeni nu culege plantele, pentru că atunci ele sunt ineficiente, spun bătrânii satelor.

Flora românească este plină de plante cu proprietăți magice: măceșul se spune că aduce prosperitate și pace, mai ales dacă înconjoară casa ca și un gard; urzica are și ea utilizare în protejarea împotriva răului, dar și în descântece de dragoste ori pentru a insufla curaj; macul are rol în ritualuri de protecție: de Sfântul Gheorghe, macul presărat în jurul vacii înainte de răsăritul soarelui va proteja animalul de ”a-i fi luat laptele” prin descântec, iar o capsulă cu semințe de mac purtată de tinerii căsătoriți va funcționa ca un talisman împotriva unor eventuale farmece. Ulmul lucios protejează de blesteme și gânduri rele, piperul și ardeiul iute sunt o pază în fața relelor de orice fel (ardeii iuți în cununi se pun și acum la ferestre și uși, la sate, tocmai pentru protecție); semințele de muștar luptă și ele cu răul, sarea alungă diavolul și nu lasă vreo forță malefică să strice socotelile, la fel ca și tămâia, folosită pe scară largă, în toată lumea, inclusiv în diferite religii. Mărarul contribuie la revigorarea feminității, dar și la transformarea viitorului soț într-un bărbat ascultător (care să nu iasă din cuvântul femeii; atenție, domnilor, când mergeți la altar, poate vă uitați în pantofii miresei: dacă găsiți boabe de muștar și frunze de mărar, vă îndreptați spre o viață sub papuc!  ). Sunătoarea liniștește și apără nou-născuții și proaspetele mame (pusă în așternut), dincolo de proprietățile sale în medicina populară. Lavanda acționează ca parfum afrodisiac, mirtul și trandafirul sunt strâns legate de dragoste, căsătorie și fertilitate, fiind protejate de zeița Venus (Afrodita) – de aceea, încă din vechime, ele apar în buchetul miresei sau la reverul mirelui ori se plantau în grădină, după nuntă. Rozmarinul este și el un mic mesager al dragostei, aducând mulțumire și înțelegere, iar vanilia era, se pare, din timpuri străvechi utilizată în vrăji de dragoste (cu accent pe apetitul sexual).

Trandafirii sunt magici mesageri ai dragostei, din cele mai vechi timpuri

Usturoiul, pavăză de strigoi, vampiri și duhuri rele

Un aliat de nădejde în lupta cu forțele necurate, în cazul tradiției românești, dar nu numai, a fost și este usturoiul. Se spune că diavolul nu îi poate suferi mirosul, astfel că planta (roadele sale, în special) se folosește ca protecție împotriva duhurilor necurate, a strigoilor, a nenorocirilor și în tratarea bolilor (este un antibiotic natural). O veche superstiție spune că tot usturoiul poate ajuta la găsirea lucrurilor furate. Iar romanele pline de vampiri l-au identificat mereu (până la seria ”Amurg”, care a reinventat vampirii pentru a fi mai ”umani”) ca armă împotriva acestora. Din categoria plantelor care resping duhurile și strigoii face parte și avrămeasca (milostiva), o plantă de-a dreptul veninoasă. În ritualuri vechi se mai utiliza măselarița (folosită și ca leac în durerea de măsele). La fel de cunoscut în bucătăria românească precum în magie, leușteanul ajuta în descântece, în special împotriva ielelor, a șarpelui și la întoarcerea laptelui la vaci. Influența sa magică se răsfrânge asupra întregii grădini și gospodării: se spune că, dacă ți se fură leuștean din grădină, toate verdețurile se vor usca. Aura de sacralitate a multor plante (cele amintite, dar și altele) le-a împins către utilizarea în medicina populară, proprietățile lor fiind de multe ori folosite în tratarea unor afecțiuni, nu doar pentru farmece și descântece. Indiferent, însă, de scopul utilizării lor, că era magic sau vindecător, oamenii au respectat cel puțin câteva reguli (din multele existente) privind culegerea plantelor.

Câte o mică vrăjitoare în imaginație, indiferent de vârstă

Astfel, plantele culese în soarele de la miezul zilei se știe că au proprietăți maxime. Zilele de luni sau vineri sunt considerate potrivite pentru culegerea plantelor ce vor fi întrebuințate în chestiuni de suflet ori sentimente. În anumite zone, se mai păstrează tradiția spunerii cu voce tare a scopului pentru care este culeasă planta, la tăierea ei. Plantele se taie, nu se smulg și nu se rup (în lumea rurală, se consideră că sunt vii și au un suflet al lor, care trebuie respectat). Locul unde se depozitează plantele trebuie să fie curat, chiar sfințit, dacă se poate (dacă folosiți plantele pentru leac) și e bine să le legați cu ață roșie când le puneți la uscat și apoi la păstrare. Dacă țineți morțiș să încercați vreo vrajă, e bine să știți că plantele pentru ritual trebuie culese numai în ultime săptămână a lunii, după data de 22. Fiecare popor are plantele și miturile sale, unele se regăsesc universal (cum sunt usturoiul, busuiocul și altele), unele au legendele lor locale în spate. Întrepătrunderea între magie și medicina populară este mult prea mare pentru a se mai face diferențe: de multe ori vracii tămăduitori, pentru simplul motiv că știau puterea plantelor și reușeau să vindece oamenii, erau considerați vrăjitori.

Din legendă în viață, artă și înapoi în legendă

Plantele menționate aici, dar și altele (pentru că lista e destul de lungă) se regăsesc nu doar în magia românilor, ci și a altor popoare. La noi sunt cunoscute pe tot teritoriul țării. Uneori, legendele care au dus vorba puterilor magice ale unei plante se mai cunosc, își mai amintesc de ele bătrânii sau le-au povestit și nepoților. Alteori, nimeni nu mai știe să spună de ce o anumită plantă se consideră că are astfel de puteri, de ce e folosită într-un anume scop și de ce o înconjoară o umbră de mister. Ce rămâne peste tot, însă, în lumea rurală, este respectul pentru ierburile magice și de leac. Viața la țară curge prin seva acestor plante, cu tot cu legendele și puterile lor. Câteodată, ajung să inspire forme de artă, așa cum am descoperit curând, spre exemplu, într-o expoziție de la Muzeul Țăranului Român (deschisă până la finalul lunii iulie – foto stânga). Aici stau cuminți obiecte (unele amintind de lucruri rituale din diverse obiceiuri) realizate din fân, paie, iarbă, iar mirosul specific unor ierburi magice se simte mai puternic (lavandă, busuioc, poate chiar și cimbrișor). Alteori, inspiră asumarea unei misiuni de educare a celorlalți în privința plantelor și a beneficiilor pe care tratamentele naturale le oferă. Cum este și firesc, de cele mai multe ori nasc legende, transformate, de la generație la generație, în ceva tot mai grozav sau mai misterios. Inspiră industria filmului sau se întrepătrund cu aceasta, inspiră minți criminale în cărți polițiste sau rezolvări de situații fără ieșire în romane sau aventuri pe peliculă. Fără ierburile magice, de leac sau de descântec, lumea ar fi fost fără îndoială mai săracă, iar lumea superstițiilor și a legendelor, complet lipsită de farmec.