Simboluri: crucea, steaua lui David, steaua sataniștilor etc. - RĂDĂCINA LOR!

 „Simbol = semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analoge) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment". Aceasta este definiția de dicționar. Pentru cei care le utilizează însă, simbolurile sunt chei cu care pot fi deschise porțile anumitor dimensiuni spirituale și energii. Ele reprezintă interfața lumii fizice cu cea astrală. Vă invităm să cunoașteți câteva dintre multiplele simboluri ale umanității și semnificația lor.

OBELISCUL

Obeliscul este un pilon înalt, cu patru laturi care se îngustează la vârf sub forma unei piramide. Dedicat de egipteni celui mai important zeu al lor, Zeul Soare Ra, acest monument păgân, care reprezintă energia masculină, poate fi întâlnit astăzi în foarte multe orașe importante din lumea creștină, musulmană, budistă etc.: Roma, Londra, Paris, Istanbul, Washington, Montreal, Dublin, Delhi, Buenos Aires, Jakarta, Rio de Janeiro, Phenian... Atunci când cele mai mari orașe din lume și-au declarat independența, acestea au decis să ridice obeliscuri, ca simbol al puterii lor depline.

SVASTICA

Cu decenii înainte ca Hitler s-o adopte ca emblemă politică, svastica era deja răspândită în Europa de Vest, ca semn al norocului și bogăției. Hitler a ales-o cu același gând, ca semn distinctiv al Partidului Nazist. De fapt, svastica este un simbol antic, găsit pe obiecte vechi de 4.000-10.000 de ani î.e.n. Populațiile din Valea Indusului (Pakistanul de azi) și religii ca hinduismul, budismul și jainismul încă folosesc acest simbol, care semnifică fie protecția divină, fie razele soarelui benefic. În budism, se spune că, înainte de a fi înmormântat, lui Buddha i-a fost desenată o svastică pe piept, cunoscută sub numele de Sigiliul inimii. Cea mai veche atestare a svasticii pe teritoriul României este în cultura Cucuteni, acum 7.000 de ani!

CRUCEA

Înainte ca religia creștină să o adopte ca emblemă, crucea a fost un simbol păgân al Zeului Soare Ra, divinitatea lor supremă, și semnifica uniunea perfectă dintre energia masculină și cea feminină. Inițial, crucile aveau axele egale, iar Papa încă mai poartă această cruce de formă originală, fapt explicabil, dacă ne gândim că creștinii îl consideră pe Iisus fiul lui Dumnezeu, divinitatea lor supremă, echivalentul lui Ra. Constantin cel Mare, primul împărat roman convertit la creștinism, obișnuia să practice venerarea Soarelui, așa că este posibil ca adoptarea creștinismului ca religie principală și apoi a crucii, ca simbol principal, să nu fie o coincidență.

STEAUA LUI DAVID

Deși hexagrama este astăzi simbolul primar al statului Israel, reprezentând Scutul lui David, originea ei este mult mai veche. Prima consemnare istorică a utilizării acestui simbol de către evrei datează din anul 1018 e.n. Templele indiene, datând cu mii de ani înaintea erei noastre, aveau reprezentate hexagrame (unele alături de svastici) care le împodobeau la exterior. Hindușii utilizează hexagrama în mandala (simbol ritualic, reprezentând Universul), pentru a ilustra chakra inimii. În „Cartea tibetană a morților" există imagini cu svastici desenate în interiorul unei hexagrame, care simbolizează forța creatoare a Universului. Așadar, când Hitler a folosit hexagrama pentru a-i reprezenta pe evrei ca malefici, a greșit. Hexagrama este un simbol folosit în multe religii din întreaga lume, semnificând întotdeauna un principiu pozitiv.

LUNA CRESCĂTOARE MUSULMANĂ

Deși utilizarea simbolurilor sfinte este interzisă prin lege la musulmani, luna crescătoare împodobește steagurile câtorva națiuni de această religie, și a fost adoptată pentru a simboliza, neoficial, credința islamică. Luna crescătoare este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității, reprezentând aspectul feminin al vieții, venerat sub forma zeiței grecești Artemis, al cărei cap era întotdeauna înconjurat de o lună crescătoare. În timpul Imperiului Roman, același simbol a însoțit-o pe Diana, zeița vânătorii și a Lunii, despre care se spune că proteja fecioarele.

OCHIUL LUI HORUS

Ochiul lui Horus, sau ochiul atotvăzător,

aflat deasupra porții de la intrarea în curtea Mânăstirii Neamț,

atestată documentar din 1407

Ochiul lui Horus este un simbol antic egiptean, de protecție și putere regală. Acest simbol sacru se regăsește pe aproape toate operele lor de artă. Era considerat o sursă de fluid magic, ochiul-lumină purificator. Americanii spun că faimosul ochi de pe bancnota de 1 dolar a Statelor Unite reprezintă ochiul lui Dumnezeu, veghind asupra teritoriului țării. Masonii spun că utilizează acest simbol pentru a-și reaminti că gândurile și faptele lor sunt tot timpul vegheate de marele arhitect al Universului. Egiptenii l-au înfățișat pe Horus, zeul protector al țării lor, cu un singur ochi, înconjurat de raze de soare, în timp ce în budism, „ochiul lui Dumnezeu" înseamnă porțiunea deschisă din vârful piramidei, poarta Soarelui, care este conștiința divinității.

PEȘTELE

Peștele este, desigur, un simbol al elementului apă. În mitologia indiană, el este călărit de Varuna și asociat cu nașterea sau restaurarea ciclică. Peștele este unul dintre avatarurile lui Vishnu, care-l salvează de la potop pe Manu, legiuitorul ciclului actual; tot peștele îi înmânează apoi Vedele, dezvăluindu-i știința sacră. În China, peștele este simbolul norocului, dar și al fecundității, datorită uluitoarei sale capacități de a se reproduce. În islamism, peștele este asociat tot cu ideea de fertilitate, fiind legat și de cea de prosperitate. În iconografia popoarelor indo-europene, peștele este simbolul înțelepciunii. Peștele trăiește în adâncurile insondabile ale creației, fiind un purtător de mistere. Dar poate cel mai elevat simbol ezoteric al peștelui, reprezentat prin două arcuri ce se intersectează, este acela de Salvator sau Mântuitor, pe care este fundamentată religia creștină. Simbolul a fost inițial folosit de creștini ca un semn secret de identificare, pentru a evita persecuțiile.

HAMSA ARABĂ

Hamsa este un simbol utilizat în producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o numesc „mâna Fatimei", iar creștinii, „mâna Fecioarei Maria". Reprezintă o palmă deschisă, în mijlocul căreia se găsește un ochi (evreii înlocuiesc uneori ochiul cu Steaua lui David). „Hamsa" în limba arabă înseamnă „cinci", după numărul degetelor de la mână. Sub formă de amuletă, este folosită ca protecție împotriva deochiului. Simbolul mâinii deschise a fost folosit în mai multe culturi vechi. În budism înseamnă a transmite învățături, în timp ce în hinduism, palma deschisă cu degetele în jos semnifică „a dărui".

ȘARPELE

În grădina Raiului, Lucifer a luat legendara formă de șarpe, strecurându-se pe lângă pomul cunoașterii și îndemnând-o pe Eva să muște din fructul oprit de Dumnezeu. Aceasta, la rândul ei, l-a convins pe Adam să facă același lucru și, ca urmare, au fost alungați din Paradis. Însă înainte ca Vechiul Testament și cartea Tora să demonizeze șarpele pentru totdeauna, acesta era un simbol sacru în religiile gnostice, semnificând înțelepciune. Gnosticismul a împrumutat de la hinduism conceptul de energie kundalini. În hinduism există credința că cei doi nervi de la baza coloanei vertebrale pot oferi experiența iluminării. Cea mai recentă reprezentare a doi șerpi încolăciți este cea a ADN-ului uman, oglindind simbolul sumerian similar. Un al simbol modern al șerpilor încolăciți în jurul unui baston înaripat este caduceul. În antichitate, era un simbol al comerțului, asociat zeului Hermes, mesagerul zeilor. Caduceul este folosit în America de Nord ca simbol al medicinii, în timp ce simbolul european, tradițional, este „toiagul lui Esculap", cu un singur șarpe și fără aripi.

PENTAGRAMA

Pentagrama este o stea cu 5 colțuri, realizată din 5 linii drepte. Deși lumea modernă o asociază cu venerarea diavolului, pentagrama se întâlnește pretutindeni în istoria umanității și nu a fost niciodată asociată cu forțele răului. Cea mai veche atestare a acestui simbol este cea din jurul anului 3.500 î.e.n., din orașul Ur, în vechea Mesopotamie. Reprezenta puterea imperială și cu acest sens s-a răspândit ulterior în restul lumii. În Sumer, cele 5 puncte ale pentagramei erau legate de cele 5 planete cunoscute, iar grecii din vremea lui Pitagora afirmau că este o perfecțiune matematică și cheia către o cunoaștere superioară. Pentagrama este un simbol precreștin, asociat venerării naturii. Este reprezentativă pentru componenta feminină a lucrurilor, un concept numit în religii „femininul sacru". Pentagrama inversată, cu un cap de țap în interior (Baphomet), căruia i se închinau cavalerii templieri, este un simbol folosit în timpurile moderne de către sataniști.

Istoria parfumurilor frantuzesti

Stiinta parfumuriilor este o indeletnicire extrem de veche. Egiptenii, grecii, romanii, si mai tarziu bizantinii au fost fascinati de metodele de obtinere a uleiurilor aromatice. Aceasta practica a fost preluata rapid de marile curti europene, iar maestrii francezi s-au remarcat prin miresmele deosebite ale compozitiilor obtinute.

Si totusi cum reusesc parfumurile frantuzesti sa fie atat de apreciate? Simplu, prin senzatiile puternice pe care le creaza. Fara sa le vezi, fara sa le auzi e suficient sa le atingi si simtul olfactiv incepe sa transmita imagini afrodisiace, incepe sa ne mangaie si sa ne contureze identiatea.

Parfumurile frantuzesti, asociate cu luxul si rafinamentul, desavarsesc tinute si personalizeaza imaginii, emana arome speciale si schimba stari de spirit! De aceea nu sunt simple accesorii care aduc doar un miros, sunt licori aproape magice care spun multe despre personalitatea noastra.

Pentru ca mangaie pielea, simturile si ne subliniaza identitatea, este important sa stim sa „citim” un parfum frantuzesc si sa-l simtim inainte de a-l incerca. De aceea toate detaliile sunt importante: forma, culoare, nuanta. Inainte de a alege esenta care ne va mangaia pielea, trebuie sa facem cunostinta cu forma, sticlei care spune mult despre licoarea pe care o gazduieste.

Simte si identifica notele esentei

Ca orice parfum si cel frantuzesc are trei note: de varf, de mijloc si de baza, iar fiecare nota este formata dintr-un amestec diferit de esente.

Notele de varf se simt imediat dupa aplicare, sunt extrem de volatile, de obicei sunt usoare si proaspete, aroma acestora trece la cateva minute dupa aplicare. Notele de mijloc isi dezvaluie buchetul imediat ce notele de varf s-au evaporta, constituie esenta parfumului si se mentin vreme indelungata. Notele de baza apar abia la final, sunt grele, bogate si foarte persistente. Combinatie tuturor uleiuirilor creaza arome bogate si complexe, care se elibereaza diferit pentru a ne incanta total.

Aromele florale, orientale, fresh si lemnoase nu fac altceva decat sa gadile simturile si sa maximizeze placerile. Parfumurile frantuzesti ce au extaziat doamnele la inceputul secoluli XX, sunt inca recunoscute datorita originaitatii si a miresmelor perfecte. Aromele de iasomie, trandafir, ylang-ylang, bergamot, lamaie, mosc, zibeta, vanilie, lichen, lacramioare reusesc inca, sa ne intrige intr-un mod extrem. Inca au puterea sa induca sentimente intense de entuziasm, placere, calm, intriga, simpatie sau respingere.

Chanel, Opium, Poison, Classique sunt doar cateva parfumuri pe cat de controversate pe atat de apreciate, sunt ravnite si indragita in aceiasi masura. Sunt cadoul perfect pentru o iubita, sotie sau mama, sunt semn e apreciere si respect pentru femeile dragi.

ISTORIA GENŢII

Deși începuturile sale datează încă din epoci ale unor imperii demult apuse, iar ascensiunea a început abia in anii de după 1800, acest accesoriu este fără doar și poate unul dintre cele care au rezistat eroic testului timpului, adaptându-se și căpătând o simbolistică variată. 

În geantă purtăm obiecte de preț, dar și lucruri esențiale care ne însoțesc în fiecare zi. Geanta este o continuare a tot ceea ce reprezentăm și ne descrie prin detaliile sale, creând o imagine despre noi și a ceea ce suntem. 

Chiar dacă inițial acest accesoriu a fost considerat a fi destinat exclusiv femeilor din înalta societate, treptat, aceasta și-a făcut loc în dulapul și la brațul tuturor celor care aveau plăcerea să îl poarte.

Primii pași

Încă din timpul Renașterii și chiar până în secolul al XVII-lea, bărbații și femeile au purtat deopotrivă micile trăistuțe pentru utilitatea deosebită a acestora. Abia secolul al XIX-lea este cel în care geanta se impune în societate și își ocupă locul cuvenit. Aceasta conținea, de regulă, scrisori de dragoste, batiste cusute manual și evantaie diafane. Restul lucrurilor necesare erau purtate de soț sau de un hamal.

Cât privește fardurile, pe atunci folosite oricum destul de rar, în genți își făceau totuși locul câte o cutie cu pudră sau o sticluță cu esență de parfum. 

Din dor de călătorie

Acestui moment i-a urmat firesc apariția genților de voiaj datorită emancipării populației și călătoriilor din ce în ce mai frecvente. Astfel, în 1845, după o perioadă lungă de timp dedicată ambalării obiectelor de toaletă ale aristocrație pariziene și cunoscând în detaliu nevoile acestora, Louis Vuitton inaugurează o gamă de articole de voiaj.  

Ideea sa a fost una primită cu mult entuziasm, cu atât mai mult cu cât pentru prima oară, funcționalitatea era pusă pe primul plan. Vechile cufere masive, greu de manevrat și folosit în călătorii au fost acum înlocuite cu unele mai ușoare, confecționate din lemn de plop și proiectate astfel încât să poată fi cu ușurință transportate chiar și într-un tren. 

Hermes, mesagerul schimbării

Mai târziu, după ce anii 20 au reabilitat în sfârșit machiajul, a apărut și geanta cu oglinjoară, dar și poșeta sub formă rectangulară ce îmbina funcționalitatea cu excelența. Hermes a fost cel care a introdus-o în piață și totodată și în inimile doamnelor, devenind astfel primul brand de accesorii purtat cu mare entuziasm de persoanele publice.

Casa de modă ce și-a preluat numele de la zeul grec al comerțului a creat în 1955 și una dintre gențile preferate ale actiței Grace Kelly, denumită ,,Kelly” și realizată în cinstea căsătoriei acesteia. Prin forma sa trapezoidală, geanta vorbește despre un gust impecabil și un statut social preferențial. Desingerul a creat o geantă omonimă și pentru actrița Jane Birkin, care a devenit la fel de cunoscută ca vedeta al cărei nume îl purta.

Elsa Schiaparelli, un designer prea modern pentru vremurile sale

Extravaganta Elsa Schiaparelli, despre care se spune că asemenea lui Coco Chanel, a revoluționat moda interbelică, este unul dintre pionierii genții purtate de-a curmezișul. Aceasta cunoaște apogeul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o perioadă a schimbărilor, atunci când bicicleta devine principalul mijloc de transport, chiar și pentru doamne și domnișoare. 

Sursa foto: www.cargocollective.com

O altă figură nemuritoare a anilor trecuți, care a avut o preferință pentru un brand de genți, a fost Prințesa Diana. Aceasta includea frecvent în ținutele publice poșeta Constance, numită mai apoi Lady Dior, care a rămas asociată cu aceasta și cu eleganța până în prezent.

Și pe tărâm american, Jackie Kennedy și-a asociat numele cu o geantă, alegând designerul european Gucci pentru a-i completa și defini stilul. Ea a optat pentru a geantă de umăr, fidelă stilului sofisticat italian, cu un grad înalt de comoditate.

Marea Britanie a găzduit și ea o mare pasionată de accesoriul etern, nimeni alta decât Margaret Thatcher. Geanta ei preferată amintește de cele purtate de Regina Elisabeta, cu un design clasic, formal și foarte exact, așa cum i se potrivește celei supranumite doamna de fier a politicii britanice. 

Purcedem acum mai aproape de prezent și ajungem în anii 80, când gențile de firmă erau dovada clară a șicului absolut. Hermes, Chanel, Cartier sau Louis Vuitton și-au consolidat încetul cu încetul statutul de liant care unește femeile ce aparțin acelorași grupuri sociale.

Geanta în prezent

În zilele noastre, geanta nu și-a pierdut din importanță, ba dimpotrivă. Aceasta câștigă teren cu fiecare moment, fiind reinterpretată și reinventată pornind de la idei inedite și de la personaje ce au scris istorie, menite să împlinească femeia care o poartă și să-i aline dorurile.

Unul dintre aceste personaje este Regina Maria, una dintre femeile eterne ale României. Încă de mică, Missy, așa cum era alintată de întreaga familie, era considerată cea mai frumoasă prințesă a Europei. Povestea vieții sale este una tumultoasă, încă de la o vârstă fragedă. Viața a învățat-o de mică faptul că suferința nu ține cont de însemnele regale și că nimeni nu i se poate împotrivi destinului. 

Odată ajunsă în România, Regina Maria a fost întâmpinată de o țară și o curte regală ce nu păreau a avea ceva în comun cu independența și nonconformismul ei, dar nu s-a dat bătută niciodată și a ales de nenumărate ori să înoate împotriva curentului. Întotdeauna a încercat să aducă o schimbare în mentalul colectiv al vremurilor, să adune frumosul sub toate formele lui, fiind prima regină care a vorbit despre povara iubirii într-o societate a regulilor stricte și a exigențelor. 

Inspirată de ea, dar și din dor de românesc și respect pentru regalitate, Iutta a creat o geantă care să îi ducă cu drag mai departe numele Reginei Maria. Simbolurile cu semnificații ancestrale aduc în contemporan povești despre spiritul românesc, având un farmec plin de istorie, frumos și tradiție.

Istoria pantofului şi a tocului cui

Tocul cui este fără îndoială, în lumea nesfârşită a încălţămintei, un amestec de eleganţă şi feminitate.  Înainte de a se subţia şi a deveni un posibil obiect contondent, tocul e foarte apreciat în mediul militar, începând din secolul al XVI-lea, pentru că putea intra perfect în scăriţa de la şaua calului şi permitea un mai bun control în timpul galopului. Dat fiind că, în ceea ce priveşte ierarhia, aspectul pur formal e foarte important, acest mic artificiu îi permite celui care îl foloseşte să pară mai înalt şi, cel puţin în percepţia sa, mai plin de prestanţă.

Prima utilizare a tocurilor, din pură vanitate, se înregistrează în 1533, când Ecaterina de Medicis (1519-1589), mai scundă decât Kylie Minogue, îşi plimbă încălţările cu tocuri, de la Florenţa la Paris, în vederea căsătoriei cu Henric de Valois, viitor rege al Franţei sub numele de Henric al II-lea.

În secolul al XVIII-lea, doamnele de viţă nobilă sunt deja dependente de tocuri. Dar, nici domnii nu glumesc în privinţa lor. Ludovic al XIV-lea îşi ascunde cu nonşalanţă adevărata statură, cu ajutorul unei perechi de pantofi stacojii, culoare care simbolizează nobleţea. Acum mai mult ca niciodată, tocurile au sarcina să-l înalţe pe cel care le poartă, de la nivelul trotuarului plin de noroi până undeva deasupra oamenilor obişnuiţi.

Acestei perioade istorice îi urmează o alta, destul de lungă şi plictisitoare, în care încălţările joase alternează cu altele, având tocuri grosolane aidoma unor cuburi de piatră, facute însă din lemn şi acoperite cu piele.

Italia trece în fruntea sectorului de încălţăminte, după ce scoate pe piaţă, în 1956, primul toc cui din istorie: un cui adevărat, din metal acoperit apoi cu plastic, inspirat, ca structură, din fundaţiile zgârie-norilor. Efectele secundare ale acestei invenţii frivole trebuie însă experimentate doar pe drumurile şi podelele altora. Nu întâmplător nou-născutele tocuri cui sunt de-a dreptul interzise în avioane şi în clădirile publice, din cauza pagubelor aduse mochetelor şi parchetului.

La începutul anilor ’60, în pantofi se întâlnesc literalmente două extreme: vârful parcă trecut în ascuţitoare şi tocul, subţire ca un beţisor parfumat. Inevitabil, se nasc şi se răspândesc regulile de aur ale mersului pe aceste instrumente de tortură, pentru a nu ajunge la ţinuta şleampată a gibonului. Secretul, umblă vorba, constă în a ţine sus bărbia şi pieptul înainte, a lăsa umerii în jos şi a încorda muşchii abdominali.

În timp ce partea feminină a emisferei boreale nu se simţise nicicând atât de seducătoare, medicii lansează săgeţi otrăvite contra acestor noi expresii ale vanităţii, vinovate de distrugerea picioarelor, spatelui şi ţinutei. Tot acestea, conform unui manual de frumuseţe din 1961, provoacă riduri premature, dureri de cap şi accese de furie(?!); într-un cuvânt, acesta e preţul ce trebuie plătit pentru suportarea stoică a durerii. Nimic de zis: o frumoasă listă de infirmităţi pentru cine decide să fie în pas cu moda. 

Basmul “Cenuşăreasa”, scris de fraţii Grimm, transpune o provocare cât se poate de modernă din universul feminin: căutarea propriei măsuri, a pantofului perfect. În realitate, surorile vitrege au piciorul mare cât o placă de surf şi şi-ar vinde şi sufletul diavolului, doar să li se potrivească pantofiorul de cristal, care îi vine ca turnat doar Cenuşăresei. 

Straniu, dar (aproape) adevărat: creşterea puterii psihologice indusă de cei zece centimetri de înălţime artificială poate creea probleme serioase în relaţia cu un partener fără alură de jucător de baschet. Din cauza unor stereotipuri culturale pierdute în negura vremurilor, un cuplu în care bărbatul e mai scund tinde să fie considerat nereuşit din punct de vedere estetic. Şi asta deoarece – moştenire din epoca de piatră – în unele medii se presupune că femeia trebuie să-şi privească tovarăşul de viaţă ridicând privirea asemenea supusului către superior, sau fiului către părintele său.

Jumătatea anilor ’60 reprezintă o epocă absolut deloc favorabilă tocului cui care, resemnat, îşi delegase prerogativele rivalului său: balerinul cu bot pătrat, care răspundea mai bine exigenţelor noii femei militante, concentrată în întregime asupra propriei emancipări.

Margaret Thatcher

În anii’80, atenţia publicului se fixează pe raportul femeie-putere-muncă. În 1979, Margaret Thatcher aruncă în aer mitul prim-ministrului bărbat. Îmbrăcămintea standard a femeii care îşi croieşte drum către o autoritate binemeritată prevede un taior negru sau bleumarin, bine croit şi cu umeri înalţi, a cărui monotonie cromatică e spartă de o cămaşă albă. Iar în picioare sunt preferaţi o pereche de pantofi cu tocul de la patru-cinci centimetri în sus. Puţin câte puţin, cursa către succes a neoamazoanelor din lumea afacerilor se traduce printr-o mai mare autoritate la locul de muncă; fustele intră la apă, în timp ce tocul se înalţă şi subţiază.

Raportul dintre statutul managerial-politic şi puterea de cumpărare e bine reprezentat de Imelda Marcos, Prima Doamnă a Filipinelor, a cărei impresionantă colecţie de pantofi ilustrează ascensiunea de la insipidul mod de viaţă burghez la luxosul stil de viaţă al preşedintelui Ferdinand Marcos. Legenda spune că, forţată să plece în exil împreună cu soţul său, a lăsat în urmă 3000 de perechi de creaţii nespus de rafinate. Imelda Marcos protestează însă şi se jură că n-au fost niciodată mai mult de 1600 de perechi de pantofi.

Ierburi magice: mirajul plantelor vrăjite

Fascinația magiei, dublată de o teamă instictivă, a însoțit umanitatea dintotdeauna. Mereu a existat un vraci sau un șaman al tribului, satului sau poporului, care, în mod inexplicabil pentru ceilalți, cunoștea puterile ierburilor și se folosea de ele cu diferite scopuri. Românii nu fac excepție: credințe și superstiții despre diverse plante traversează toată istoria noastră, până în prezent.

La un moment dat, în fiecare dintre noi zace un Harry Potter. Nu chiar unul care să lupte cu un vrăjitor nenumit și o întreagă armată a întunericului, dar măcar unul care să știe cum să fiarbă o poțiune magică și să spună un descântec. Că am împletit o coroniță din sânziene și am aruncat-o pe acoperișul casei ori că am căutat îndârjit, până ne-au durut ochii, după legendara iarbă a fiarelor, tot am avut, într-un fel sau altul, visuri de vrăjitor. Înfruntarea binelui și răului, lait-motivul întregii noastre existențe, este mereu însoțită de dorința de a avea puteri fantastice și de a putea înclina balanța printr-un mic act de magie. Nu e nicio mirare că poveștile cu vrăjitori, legendele cu vraci ori șamani și, în general, orice scenariu care presupune magie, au un succes de public fără egal, în orice colț al planetei. Fiecare popor își are tainele și ritualurile sale, fiecare popor acordă, într-un fel sau altul, importanță magiei. Chiar și după vânătoarea de vrăjitoare din Europa Evului Mediu, legendele și superstițiile au rămas, concentrate mai ales în zonele de sud și răsărit ale continentului. Alături de știința magică, dacă acceptăm să credem. Și dacă nu acceptăm să credem, cel puțin mirajul tot rămâne puternic. Așa că românii nu dezmint apartenența (geografică, istorică, spirituală) la un spațiu în care puterea plantelor, leacurile naturii, descântecele și farmecele au jucat un rol puternic.

Sticluțe cu poțiuni 

Iarba fiarelor, deschizătoarea de comori ferecate

În aproape orice ritual este vorba și despre o plantă, dacă nu chiar de mai multe. Puterea naturii este esențială, nimic nu funcționează altfel. Până și succesul de box-office ”Avatar” arată, în fond, același lucru: legătura cu natura este cea care face lucrurile să se întâmple, elementele din natură vin în ajutorul ființelor și, dacă ritualul este îndeplinit corect, scopul poate fi atins. Biologia și chimia ne spun că în fiecare plantă există substanțe care au sau pot avea variate efecte asupra organismului uman – de aici și varietatea de tratamente bazate pe plante sau de ceaiuri. Dar de aici și până la a rosti niște cuvinte uneori fără noimă deasupra unei fierturi de plante, iar efectele să fie asupra unei alte persoane sau asupra unei situații, calea e ceva mai lungă și mai complicată. Tărâmul ia conturul magic, lasă la graniță chimia și îmbracă haina tainelor transmise din generație în generație. În el găsim plante aproape banale, pe care le aruncăm în oala cu mâncare sau abia le mai recunoaștem pe câmp (orele de botanică au rămas demult departe), dar despre care credințele vechi spun că au proprietăți la care nici nu visăm. Mulți autori, români ori străini, au cules în cărți îndelung documentate sau în tratate aceste legende și credințe, particulare fiecărui popor. Internetul s-a îmbogățit și el cu site-uri dedicate ierburilor magice, fie ele vrăjitorești sau doar halucinogene (paranormal.ro, floarea-vietii.ro etc.). Așa că dorința aceea nespusă, de a fi vrăjitor pentru puțin, poate fi măcar pusă la încercare.

Despre arici se spune că ar ști unde și cum să găsească iarba fiarelor

În poveștile cu feți-frumoși pe care le-am auzit de mici, eroul ba mănâncă salata ursului ca să capete puteri, ba primește iarba fiarelor, ca să deschidă orice lacăt sau încuietoare și să își salveze, desigur, în final, frumoasa inimii. Dezvăluirile și indicațiile vin, în povești, întotdeauna de la o vrăjitoare (sub o formă sau alta), iar natura, așa cum spuneam, ajută la îndeplinirea unui scop. Ce era atât de special la iarba fiarelor încât să apară în aproape fiecare poveste? Credința veche spune că, pe lângă deschiderea oricărei încuietori, mai avea puterea de a-l face pe cel care o ținea sub limbă invincibil în fața cuțitului, sabiei (sau glonțului, când poveștile s-au transformat în războaie reale). Bătrânii satelor zic că, dintre viețuitoarele pământului, ariciul și ciocănitoarea pot găsi această plantă. Legenda ei e cunoscută și în alte țări europene (Franța, Germania, Italia), precum și în Orientul Mijlociu. Dacă o cauți, o poți găsi numai când înflorește, adică în noaptea de Sânziene, pentru că atunci strălucește. Altfel, nu poți da de ea decât dacă, din întâmplare, îți rupe coasa ori plugul sau potcoava calului din picior. Tot legenda susține că această iarbă miraculoasă, numită și iarba hoților (din motive lesne de înțeles), nu crește decât acolo unde moare un drac lovit de trăznet. Dar cum în relațiile dintre pământeni și draci o astfel de informație nu e tocmai ușor de obținut, oamenii au inventat alte metode să găsească faimoasa iarbă: francezii au pus zăbrele scorburilor de ciocănitoare, iar la noi se închideau puii de arici în cuști, în speranța că mamele lor vor veni cu iarba fiarelor să își salveze odraslele.

Foto: Mătrăguna, cu rădăcina mereu asemuită unei arătări oarecum umanoide (inclusiv în filme)

Să nu dormi la umbră de soc și atenție la otrava de mătrăgună

O altă plantă cu puteri magice este iarba șarpelui – feriga, și aceasta înflorind tot în noaptea de Sânziene. Însă floarea ei nu poate fi zărită decât de ”cel chemat de puterea vrăjitorească” (adică cei de sânge pur, dacă tot am amintit de Harry Potter). O condiție a culegerii acestei flori speciale este deschiderea cerurilor din noaptea de Sânziene (o sărbătoare de altfel extrem de importantă pentru întreaga filosofie a plantelor de leac) și suportarea unor șicane din partea ielelor, precum și să nu adormiți în timp ce așteptați înflorirea. Legenda spune că floarea de iarba șarpelui aduce bogăție celui care a reușit să o culeagă, iar celui care o înghite îi aduce posibilitatea de a vedea viitorul său și al altora, prin simpla atingere. Angelica este o altă plantă magică, faima sa fiind de ”elixir al vieții”. Se pare că rădăcina de angelică preparată în alcool pur (sau țuică) și băută dimineața pe stomacul gol sau mestecată zilnic câte puțin aduce și păstrează tinerețea și puterea veșnice. Legenda este cunoscută în mai toate zonele României (la țară), dar de cele mai multe ori oamenii nu se mai obosesc să caute și angelica (ori au uitat că era un ingredient esențial), preferând doar țuica goală, tot dimineața, tot pe stomacul gol. Și socul este cu totul altceva decât știm noi, spun bătrânii. E bun și în socată sau ceai, desigur, dar se pare că la umbra lui stă necuratul, păzind comori îngropate, iar a călca pe acel loc fără a șopti un descântec este periculos. Așa că avertismentul este ca niciodată să nu faceți foc cu lemn de soc și să nu îl scoateți din pământ cu rădăcină. Plus, foarte important, să nu vă puneți să trageți un pui de somn sub soc: sunteți la cheremul duhurilor rele, care vă pot aranja o călătorie direct la spitalul de nebuni. Florea de soc, în schimb, are întrebuințări clare în medicina populară: în tuse, emfizem pulmonar (ca infuzie), la vărsatul de vânt sau în amigdalită.

Busuiocul, planta cu mai multe legende pentru originea puterilor sale magice

Să nu uităm de mătrăgună, o plantă atât de utilizată și cunoscută în magia tradițională, dar și în medicina populară. Regulile sunt stricte și în cazul ei: se culege numai descântată, musai înainte de Rusalii, pe lună plină, niciodată cu mâna stângă, nu se taie cu fier, ci se sapă și se smulge din pământ, iar înainte de culegere se varsă pe ea un pahar de vin roșu. Despre mătrăgună se spune că vede viitorul, așa că este important să fie tratată cum trebuie, ca să nu acționeze potrivnic scopului pentru care este culeasă. Proprietățile mătrăgunei sunt halucinogene, substanțele sale acționând asupra sistemului nervos. Se folosea pentru tratarea umflăturilor, pentru tuse sau contra reumatismului, precum și în afecțiuni de lungă durată (unde se pare că dădea o anumită stare de nebunie, urmată de vindecarea totală). Totodată, este și otravă (granița dintre medicină și crimă depinde de modul de preparare). O soră mai mică a mătrăgunei (mătrăguna mică sau mutulica) are și ea reputația de a alunga problemele din viitor, de a prevesti durata vieții, boli grave sau moartea. Nu poate fi culeasă decât de femei bătrâne sau copii, cu precauții speciale (daruri aduse, tămâie aprinsă înainte de culegere). Îndrăgitul busuioc, cultivat în grădină, folosit ca mirodenie în bucătărie, mai este cunoscut și ca iarba dragostei. Merge în toate farmecele de dragoste, în băița copiilor mici (ca să aducă noroc la iubit) și este utilizat și de Biserică, în legătura de sfințire (a unei cruci sau a unei căsătorii). Se consideră că aduce mult noroc. Interesant este că la alte popoare, spre exemplu la polonezi, are altă menire – de a învia duhurile rele, fiind, prin urmare, demonizat. La noi, în schimb, este aproape indispensabil descântecelor. O legendă spune că planta s-a născut dintr-o iubire neîmplinită și a luat numele feciorului care a hrănit-o cu lacrimile sale (Busuioc). Altă legendă afirmă că originea plantei este divină, ea ivindu-se din lacrimile Maicii Domnului. Cu scop medicinal, busuiocul este folosit pentru tăieturi și bube, la inflamarea ganglionului limfatic, contra tusei și guturaiului, pentru arderea negilor, împotriva durerilor de cap sau ca și somnifer (o cană de ceai seara).

Foto: Sânziene pe câmp 

Puterile plantelor sunt la apogeu în ”noaptea dintre lumi”

Sânzienele (cunoscute și ca drăgaice) nu mai au nevoie de prezentare. Am auzit de mici despre puterile lor magice, despre culesul lor în ”noaptea dintre lumi”, adica 24 iunie, neapărat de către o mână de fată cu capul acoperit de o basma. Până și roua de pe aceste flori are efecte miraculoase: dacă se bea pe inima goală ori ne spălăm cu ea pe față, se spune că dezleagă orice farmec ar fi fost făcut pe persoana care o bea. Cununița de sânziene aruncată pe acoperiș vestește căsătoria sau necăsătoria în anul care urmează (în special de tinerele de la țară era folosit acest obicei, încă se mai păstrează), iar anumite practici care implică planta se spune că arată viitorul. Nici animalele nu sunt imune nopții de Sânziene: se spune că atunci se strâng și stau la sfat, iar cine stă ascuns și le dibuiește, le poate înțelege graiul, numai și numai în această noapte magică de Sânziene. Românii consideră că toate ierburile de leac, pentru a fi într-adevăr eficiente, trebuie culese acum, în această noapte. Credința populară spune că ielele (rusaliile) stăpânesc plantele și în noaptea de Sânziene, când coboară pe pământ, puterea acestora este maximă. Tot în tradiția românească, ziua de 1 august este și ea specială pentru recoltarea plantelor, femeile de la țară mergând cu ele la biserică pentru a le sfinți. În perioada Rusaliilor, însă, nimeni nu culege plantele, pentru că atunci ele sunt ineficiente, spun bătrânii satelor.

Flora românească este plină de plante cu proprietăți magice: măceșul se spune că aduce prosperitate și pace, mai ales dacă înconjoară casa ca și un gard; urzica are și ea utilizare în protejarea împotriva răului, dar și în descântece de dragoste ori pentru a insufla curaj; macul are rol în ritualuri de protecție: de Sfântul Gheorghe, macul presărat în jurul vacii înainte de răsăritul soarelui va proteja animalul de ”a-i fi luat laptele” prin descântec, iar o capsulă cu semințe de mac purtată de tinerii căsătoriți va funcționa ca un talisman împotriva unor eventuale farmece. Ulmul lucios protejează de blesteme și gânduri rele, piperul și ardeiul iute sunt o pază în fața relelor de orice fel (ardeii iuți în cununi se pun și acum la ferestre și uși, la sate, tocmai pentru protecție); semințele de muștar luptă și ele cu răul, sarea alungă diavolul și nu lasă vreo forță malefică să strice socotelile, la fel ca și tămâia, folosită pe scară largă, în toată lumea, inclusiv în diferite religii. Mărarul contribuie la revigorarea feminității, dar și la transformarea viitorului soț într-un bărbat ascultător (care să nu iasă din cuvântul femeii; atenție, domnilor, când mergeți la altar, poate vă uitați în pantofii miresei: dacă găsiți boabe de muștar și frunze de mărar, vă îndreptați spre o viață sub papuc!  ). Sunătoarea liniștește și apără nou-născuții și proaspetele mame (pusă în așternut), dincolo de proprietățile sale în medicina populară. Lavanda acționează ca parfum afrodisiac, mirtul și trandafirul sunt strâns legate de dragoste, căsătorie și fertilitate, fiind protejate de zeița Venus (Afrodita) – de aceea, încă din vechime, ele apar în buchetul miresei sau la reverul mirelui ori se plantau în grădină, după nuntă. Rozmarinul este și el un mic mesager al dragostei, aducând mulțumire și înțelegere, iar vanilia era, se pare, din timpuri străvechi utilizată în vrăji de dragoste (cu accent pe apetitul sexual).

Trandafirii sunt magici mesageri ai dragostei, din cele mai vechi timpuri

Usturoiul, pavăză de strigoi, vampiri și duhuri rele

Un aliat de nădejde în lupta cu forțele necurate, în cazul tradiției românești, dar nu numai, a fost și este usturoiul. Se spune că diavolul nu îi poate suferi mirosul, astfel că planta (roadele sale, în special) se folosește ca protecție împotriva duhurilor necurate, a strigoilor, a nenorocirilor și în tratarea bolilor (este un antibiotic natural). O veche superstiție spune că tot usturoiul poate ajuta la găsirea lucrurilor furate. Iar romanele pline de vampiri l-au identificat mereu (până la seria ”Amurg”, care a reinventat vampirii pentru a fi mai ”umani”) ca armă împotriva acestora. Din categoria plantelor care resping duhurile și strigoii face parte și avrămeasca (milostiva), o plantă de-a dreptul veninoasă. În ritualuri vechi se mai utiliza măselarița (folosită și ca leac în durerea de măsele). La fel de cunoscut în bucătăria românească precum în magie, leușteanul ajuta în descântece, în special împotriva ielelor, a șarpelui și la întoarcerea laptelui la vaci. Influența sa magică se răsfrânge asupra întregii grădini și gospodării: se spune că, dacă ți se fură leuștean din grădină, toate verdețurile se vor usca. Aura de sacralitate a multor plante (cele amintite, dar și altele) le-a împins către utilizarea în medicina populară, proprietățile lor fiind de multe ori folosite în tratarea unor afecțiuni, nu doar pentru farmece și descântece. Indiferent, însă, de scopul utilizării lor, că era magic sau vindecător, oamenii au respectat cel puțin câteva reguli (din multele existente) privind culegerea plantelor.

Câte o mică vrăjitoare în imaginație, indiferent de vârstă

Astfel, plantele culese în soarele de la miezul zilei se știe că au proprietăți maxime. Zilele de luni sau vineri sunt considerate potrivite pentru culegerea plantelor ce vor fi întrebuințate în chestiuni de suflet ori sentimente. În anumite zone, se mai păstrează tradiția spunerii cu voce tare a scopului pentru care este culeasă planta, la tăierea ei. Plantele se taie, nu se smulg și nu se rup (în lumea rurală, se consideră că sunt vii și au un suflet al lor, care trebuie respectat). Locul unde se depozitează plantele trebuie să fie curat, chiar sfințit, dacă se poate (dacă folosiți plantele pentru leac) și e bine să le legați cu ață roșie când le puneți la uscat și apoi la păstrare. Dacă țineți morțiș să încercați vreo vrajă, e bine să știți că plantele pentru ritual trebuie culese numai în ultime săptămână a lunii, după data de 22. Fiecare popor are plantele și miturile sale, unele se regăsesc universal (cum sunt usturoiul, busuiocul și altele), unele au legendele lor locale în spate. Întrepătrunderea între magie și medicina populară este mult prea mare pentru a se mai face diferențe: de multe ori vracii tămăduitori, pentru simplul motiv că știau puterea plantelor și reușeau să vindece oamenii, erau considerați vrăjitori.

Din legendă în viață, artă și înapoi în legendă

Plantele menționate aici, dar și altele (pentru că lista e destul de lungă) se regăsesc nu doar în magia românilor, ci și a altor popoare. La noi sunt cunoscute pe tot teritoriul țării. Uneori, legendele care au dus vorba puterilor magice ale unei plante se mai cunosc, își mai amintesc de ele bătrânii sau le-au povestit și nepoților. Alteori, nimeni nu mai știe să spună de ce o anumită plantă se consideră că are astfel de puteri, de ce e folosită într-un anume scop și de ce o înconjoară o umbră de mister. Ce rămâne peste tot, însă, în lumea rurală, este respectul pentru ierburile magice și de leac. Viața la țară curge prin seva acestor plante, cu tot cu legendele și puterile lor. Câteodată, ajung să inspire forme de artă, așa cum am descoperit curând, spre exemplu, într-o expoziție de la Muzeul Țăranului Român (deschisă până la finalul lunii iulie – foto stânga). Aici stau cuminți obiecte (unele amintind de lucruri rituale din diverse obiceiuri) realizate din fân, paie, iarbă, iar mirosul specific unor ierburi magice se simte mai puternic (lavandă, busuioc, poate chiar și cimbrișor). Alteori, inspiră asumarea unei misiuni de educare a celorlalți în privința plantelor și a beneficiilor pe care tratamentele naturale le oferă. Cum este și firesc, de cele mai multe ori nasc legende, transformate, de la generație la generație, în ceva tot mai grozav sau mai misterios. Inspiră industria filmului sau se întrepătrund cu aceasta, inspiră minți criminale în cărți polițiste sau rezolvări de situații fără ieșire în romane sau aventuri pe peliculă. Fără ierburile magice, de leac sau de descântec, lumea ar fi fost fără îndoială mai săracă, iar lumea superstițiilor și a legendelor, complet lipsită de farmec.